redirect

joi, 29 noiembrie 2012

Suspendată între anotimpuri


Mi-e dor uneori de vară... Un dor nebun pe care nu-l pot explica în cuvinte prea multe, dar care-mi umple fiecare atom din corp şi care-mi pictează sufletul în culori străvezii, de mare mirosind a ploaie. Alteori mi-e dor de toamnă. Simt frunze imaginare umplându-mi palmele goale şi alunecându-mi necontenit printre degete, într-o mişcare grăbită şi nestatornică. Îmi lipseşte uneori mirosul de verde crud şi nebunia mugurilor ce stau să plesnească şi-n fiecare an aştept zăpada cu nerăbdarea unui copil care nu-şi găseşte astâmpăr la gândul că i se vor topi pe pleoape fărâme de cer.

Am ascuns în fiecare anotimp atâtea clipe magice urzite-n poveşti scrise pe pagini imaginare, încât uneori nu mă pot hotărî pe care dintre ele s-o recitesc. Dau mereu paginile rapid şi mă opresc doar atunci când îmi obosesc degetele iluzorii pe litere scrijelite mai adânc în file de suflet. Atunci mă cuprinde o teamă inexplicabilă de mine însămi; o convertesc în tăceri de-o clipă în care-mi azvârl toate regretele pe care ar fi trebuit să le trăiesc cândva. Mi se face mereu brusc dor de alt anotimp în care fug fără să pun niciun semn de carte acolo unde am poposit. Şi alerg, alerg dintr-un anotimp în altul, lăsându-mă copleşită de farmecul diafan al începuturilor şi refuzând cu încăpăţânare finalurile. Întotdeauna mi se face dor de alt anotimp înainte ca cel în care se întâmplă să fiu să se apropie de sfârşit. E ca şi cum m-aş strecura pe furiş dintr-o încăpere în alta, pe un culoar circular, într-un itinerar continuu printre amintiri pierdute în spirala timpului.

Veri minunate, toamne pustii, primăveri cu parfum de liliac, ierni ale vrajbei, veri cu ploi calde şi nopţi interminabile, toamne cu fluturi, ierni de poveste... – toate se contopesc într-un singur şi etern anotimp al fiinţei mele, prin care trec continuu, scrijelind mereu alte şi alte poveşti (pagini pentru anii ce vor veni negreşit) fără să-mi pese că uneori îmi plagiez trecutul.  Încerc câteodată să mă agăţ de un anotimp sau de altul. Nu-mi reuşesc. N-apuc niciodată să-mi dau seama care e anotimpul meu preferat. Probabil că e nevoie de ceva antrenament şi pentru o ispravă ca asta. Alerg mereu printre ele şi simt că nu mă pot opri. E ca şi cum sufletul mi-e ascuns mereu undeva între anotimpuri, balansându-se cu agilitatea unui acrobat care merge pe sârmă fără să se gândească vreo clipă că şi-ar putea pierde echilibrul. Nu mai caut răspunsuri. Mi-e bine aşa, permanent suspendată între anotimpuri. Şi-n clipa asta ştiu doar că... vreau să ningă.

luni, 26 noiembrie 2012

Reîntâlnire cu mine însămi

De câteva zile trăiesc un sentiment bulversant chiar şi pentru fiinţa temperamentală din mine – amestec de plenitudine şi de angoasă cotidiană, de fericire  înţeleaptă şi de dorinţă de eliberare din mine însămi. Dacă nu ar exista precedente, l-aş numi bizar, însă... Nu, nu încerc să scriu un discurs despre unicitatea eului şi nici să fac o şedinţă de autoterapie scripturală. Colţul din dreapta al monitorului îmi arată că nu este timp pentru divagaţii inutile, nici măcar într-o astfel de noapte ce stă sub semnul insomiei. Aceasta nu mă opreşte totuşi să-mi îngădui un moment de revelaţie.

Cu câteva luni în urmă, când am văzut prin oraş afişele ce anunţau redeschiderea Teatrului Naţional, am simţit un fel de extaz interior, pe care doar copiii îl pot pricepe cu adevărat. Îmi era dor de sala de poveste, în care am avut norocul să-mi pierd paşii seri de-a rândul cu ani în urmă, pe vremea când încă visam necontrolat. Mi-am promis că nu voi rata reîntâlnirea cu teatrul în spaţiul său sacru. E drept că în toţi aceşti ani am văzut spectacole în celelalte locaţii din oraş, unele emoţionante, altele despre care abia dacă-mi amintesc, însă îmi era dor să-mi las simţurile subjugate de eleganţa catifelei purpurii şi de strălucirea decorului, cu toate că barocul nu mă caracterizează întotdeauna. Promisiunea a alunecat însă undeva adânc în suflet, odată cu toamna asta de ispravă, care mi-a înflorit toate nostalgiile de odinioară. Cel puţin aşa îmi place să cred. În realitate, timpul, da, marele Timp, nu mi-a îngăduit în toate aceste săptămâni de când s-a redeschis Teatrul Naţional să mă bucur de splendoarea care s-a lăsat atât de mult aşteptată. Nu caut scuze, e purul adevăr. N-am timp, dar cine are...? Esenţial este că, în cele din urmă, am regăsit bucuria de odinioară. Şi nu oricum, ci printr-un mijlocitor cu totul special. 

Miercurea trecută am văzut-o pentru prima dată pe scenă pe Maia Morgenstern. Recunosc, înainte de începerea piesei, n-am acordat prea multă importanţă nici măcar detaliilor importante. Poate părea uşor ipocrită această mărturisire, ştiu... Adevărul este că m-am bucurat atât de mult că merg din nou la teatru, încât chiar nu conta ce urma să văd pe scenă. Când am primit invitaţia de la buna mea prietenă, am acceptat fără să-mi pese ce şi cum. De obicei sunt selectivă şi nu din snobism, ci din acelaşi considerent temporal care mă face să pun mereu în balanţă adevărata valoare a unui lucru sau altul cu greutatea sa măsurată în minute. De data asta însă, evadarea în teatru a fost din start nepreţuită, aşa încât da, spre ruşinea intelectualului din mine, m-am trezit cufundată în catifeaua scaunului purpuriu fără să am habar la ce piesă venisem. Am aflat rapid – Jubileul, în regia lui Radu Beligan. Mai târziu, am aflat că era vorba despre un text scris de Jean-Marie Chevret şi Michèle Ressi, autori contemporani de care nu auzisem vreodată. Dar acestea sunt deja detalii… să nu ne pierdem în ele. Piesa în sine, deşi nu mă încumet s-o judec, e destul de banală – o actriţă celebră, ajunsă la vârsta senectuţii, se simte părăsită de celebritatea care i-a hrănit orgoliul ani la rând şi este în căutare disperată de publicitate. Obţine o apariţie nesperată la o emisiune televizată cu audienţă mare însă, din nefericire, din cauza unui incident tragi-comic (se blochează pe terasa propriului apartament), nu reuşeşte să mai ajungă la emisiune, petrecându-şi noaptea întreagă pe terasă şi având astfel ocazia să-şi rememoreze trecutul. Personajul trece printr-o gamă de stări variate, de la furie, la disperare, de la calm, la nepăsare, de la deznădejde şi nepuţinţă la pace interioară. Totul este supradimensionat, personajul autoconstruindu-se gradat, în tuşe groase, combinate ingenios cu tuşe fine, de la prima la ultima replică. Nimic altceva decât un monolog siropos despre viaţa divei Amelie, actriţă ajunsă la o vârstă a rememoărilor şi a iluziilor – singurele care îi mai hrănesc foamea de lumina reflectoarelor. Glumiţe reuşite, presărate pe ici pe colo, gustate pe măsură de public (spre surprinderea mea, erau multe scaune goale), într-un text cu filosofie multă şi adesea facilă, servită de către autori la pachet cu un happy end cu iz hollywoodian. Cum spuneam însă… nu piesa în sine e cea care m-a fascinat, ci aceea care i-a dat viaţă – Maia Morgenstern.

Nu o văzusem niciodată înainte, nici pe scenă, nici în vreo altă împrejurare. Am văzut-o sporadic pe la televizor, mai mult în reclame decât în alte contexte. N-am văzut nici Patimile lui Isus, filmul care a iscat atâtea comentarii şi nici vreo piesă televizată. Cu alte cuvinte, nu o cunoşteam pe Maia Morgenstern şi poate că şi acest lucru a contribuit la perplexitatea (în sens pozitiv) care m-a subjugat odată cu vizionarea Jubileului. Maia Morgenstern e genială – orice aş spune în plus, mi se pare inutil. Şi totuşi, o fac, pentru că simt nevoia să eliberez, chiar şi aşa, chinuit, bucuria de a fi cunoscut un mare actor în felul acesta. E o femeie frumoasă, care nu-şi arată vârsta (nici nu ştiu câţi ani are) sau dacă şi-o arată, o face exemplar. Reuşeşte să joace formidabil un rol care nu excelează prin construcţie dramatică, făcând dintr-o piesă şubredă din multe puncte de vedere un monolog frumos, la care îţi este drag să te uiţi şi în care eu, om simplu, fără aere de divă sau de cine ştie ce personaj, m-am regăsit în câteva rânduri cu toată fiinţa mea. Poate că pledoaria mea devine uşor patetică, având în vedere circumstanţele. Am citit mai multe comentarii (probabil mult mai avizate decât ceea ce scriu eu acum), pe marginea piesei, unele laudative, altele tăioase. Nu m-au convins nici unele, nici celelalte. Eu ştiu ce am văzut eu şi asta mi-e de ajuns. Am văzut un om singur, pe o scenă căreia, pentru două ore, i-a împrumutat viaţă, în faţa unei săli pe care mi-ar fi plăcut să o văd arhiplină, dar care, în fond mi-a umplut sufletul, hrănindu-mi ego-ul avid de evadare într-o astfel de fantezie. În viaţă suntem, uneori, simpli spectatori… de cele mai multe ori ne jucăm însă propriul rol, pe o scenă invizibilă, fără să ne pese dacă sala este sau nu plină. O facem oricum, în virtutea unei inerţii care nu are nimic de-a face cu arta. Şi tocmai de aceea avem nevoie poate, din când în când, de astfel de evadări, în care să schimbăm rolurile cu oameni – actori – care ştiu să se prefacă mai bine decât noi şi care ne ajută, fără să ştie, să ne regăsim…

Dacă nu aţi văzut-o încă pe Maia Morgenstern jucând, mergeţi şi o vedeţi! În Jubileul sau în oricare altă piesă… Sunt multe de spus, însă nimic nu egalează sentimentul de a te (re)întâlni cu teatrul. Pentru mine a fost ca o reîntâlnire cu mine însămi. E târziu, foarte târziu… dar, vorba divei Amelie, e şi mâine o zi…

joi, 1 noiembrie 2012

Limba română în variantă „made in China” sau cum i-am cumpărat copilului meu scaun de preşedinte


Recunosc de la bun început că sufăr de anumite obsesii atunci când vine vorba de utilizarea corectă a limbii române, lucru lesne de înţeles, dată fiind natura profesiei mele. Desigur, asta nu-mi dă dreptul să mă iau de oricine face vreo greşeală de exprimare în minunata noastră limbă maternă şi, cu atât mai puţin să am pretenţii stupide de corectitudine lingvistică atunci când vine vorba de vreun prospect sau de vreun manual de utilizare a vreunui produs revoluţionar intrat în circuitul comercial românesc. La urma urmei, pragmatic gândind, importantă este înţelegerea mesajului. Schilodirea limbii, fenomen din ce în ce mai des întâlnit oriunde mi se opreşte privirea, trece de cele mai multe ori neobservată. N-ar fi nici asta o tragedie, n-a murit încă nimeni din cauza unei cratime folosite incorect sau a vreunui barbarism cu pretenţii de neologism, dar nu se ştie niciodată până unde pot merge lucrurile. Cine ştie dacă nu cumva peste vreo câteva secole nu ne vom întoarce (aşa, de dragul exemplificării mitului eternei reîntoarceri) la practici de comunicare ancestrale. Dar să n-o lungesc prea mult cu metaforele, că s-ar putea să-mi sporesc inutil numărul duşmanilor lingvistici şi zău că nu acesta este scopul prezentelor rânduri.

Iată, pe scurt, anecdota... Cu ceva timp în urmă m-am decis să profit de binefacerile inginereşti în materie de recuzită utilă creşterii bebeluşilor. Încă de când s-a năcut, Tudor a fost răsfăţat cu cadouri, care mai de care mai drăgălaşe, unele utile, altele amuzante, altele numai bune de torturat părinţii. Scăunelul de masă fusese promis de mătuşica „preherată”, aşa că nu am lăsat pe nimeni să mai facă vreo altă ofertă. Şi cum în primele luni un astfel de cadou ar fi fost o mobilă inutilă în apartamentul nostru neîncăpător, am amânat momentul achiziţionării lui. Zilele au trecut însă pe nesimţite şi momentul diversificării (iată ce cuvânt minunat...) a readus în discuţie mobila cu pricina, recte cadoul promis. Am pornit aşadar în căutarea scăunelului perfect care, ca orice lucru perfect, nu există. Ştiam de la bun început asta, însă ne-am înarmat cu răbdare. După un lung periplu prin magazine de profil în vederea prospectării pieţei, am ajuns la concluzia că nu meriă totuşi să aruncăm un salariu pe un scaun fiţos care, cel mai probabil, va ajunge în final tot pe post de mobilă ambulantă. Din multitudinea de oferte, care mai de care mai „tunate” şi mai sofisticate, am ales, aşadar, un model care ni s-a părut cât de cât apropiat de scopul pentru care fusese proiectat şi al cărui preţ nu sfida încă bunul simţ. Vânzătoarea ne-a explicat toate manevrele necesare plierii şi reglării dimensiunilor, ba chiar ne-a făcut şi o demonstraţie practică. Nu erau prea multe butoane, însă erau suficient de multe ca să-mi încarc inutil memoria, aşa că am întrebat politicos: Are şi instrucţiuni de utilizare în limba română?. Doamna îmi răspunde binevoitoare: A, da, are, dar nu vă folosesc la nimic alea... Ei aş, îmi spun în gând, cum să nu-mi folosească? Te pomeneşti că oi fi uitat să citesc în limba română. Am luat instrucţiunile, cu intenţia măreaţă de a le studia pe îndelete acasă. Toată lumea era mulţumită – oamenii îşi vânduseră produsul, mătuşa scăpase de grija cadoului, Tudor avea jucărie nouă, iar eu... eu avea să mă procopsesc cu cea mai hilară experienţă lingvistică din câte mi-a fost dat să întâlnesc până acum. Şi aici începe aventura...

Ajunşi acasă, ne-am grăbit să testăm „giucăreaua”. Şi cum mă încăpăţânasem să nu-mi irosesc neuronii reţinând explicaţiile vânzătoarei, am căutat prin cutia de ambalaj instrucţiunile de utilizare. Ştia ea doamna ce ştia când îmi spusese că n-o să mă ajute la nimic. Şi eu, care fusesem convinsă că e o insultă involuntară la adresa capacităţii mele de a citi şi de a înţelege un text în limba română... Să n-o mai lungim şi să purcedem la o lectură de-a dreptul captivantă. Dacă vreţi, putem face şi o analiză stilistică, textul se pretează din plin la o abordare avangardistă. Titlul nu e cine ştie ce, însă mi-a sunat cam anapoda: Catedra de utilizare. Utilizatorul manual. Hmmm, o fi vreo inversiune intenţionată, îmi zic. Eh, ce mai contează. Să vedem cum se reglează înălţimea, că în fond asta mă interesa. Mă uit, ca orice om normal, pe schema care indică (sau ar trebui să indice) părţile componente ale produsului. Aşa am aflat că, printre altele scaunul e dotat cu: lapte sticlă titularul, complexul farfuries (mamăăăă, asta suna mai ceva decât complexul lui Oedip), antiblocare bucată, button de pe articulaţii, spate picior, decorativ de argat picioare (ce-o fi însemnând „a arga”?), jos picior, înainte de roată şi alte câteva componente cu rezonanţe care fac să pălească celebrul „gât legău” al celor de la Şcoala Ardeleană. Bun, zic, hai că n-o fi bai, m-oi prinde eu pe parcurs la ce foloseşte butonul de pe articulaţii şi decorativul de argat picioare... Am purces, aşadar, la lectura ineditului prospect, împărţit frumos în trei capitole bine delimitate. Titlul primului dintre ele pare să anticipeze ce va urma: I.Atenţie Probleme. Prima frază, deşi inteligibilă, mă pune pe gânduri: Pentru a se asigura de copii siguranţă, vă rugăm să citiţi cu atenţie instrucţiunile pentru a efectua instalarea şi utilizarea de Dining Catedra. Ei, îmi zic, n-or fi avut bani de traducător şi au apelat la Google translate. Şi citesc aşa vreo cinci – şase rânduri, până dau de următoarea propoziţie: Vă rugăm să nu mai mult decât în loc de luat masa preşedintelui copii. Ei, na! Ce-o mai fi şi asta? Poate vreun mesaj subliminal? Continui lectura cu interes... Peste alte câteva rânduri, rămân perplexă: Când copiii în funcţiile de preşedinte, este necesar să se frână de frână cilindru doi copii în preşedintelui, funcţiile de preşedinte, nu pot fi introduse în sol, pantă. Ce bazaconie o mai fi şi asta? Zău că dacă n-aş avea simţul umorului suficient de dezvolat, aş crede că ăştia au intrat în campanie electorală înaintea OTV-ului. Aşadar, am un scăunel de preşedinte, dotat cu o frână de frână... Aşa că e de la sine înţeles că atunci Când copilul dumneavoastră la redarea în funcţiile de preşedinte, vă rugăm să se adapteze la minim poziţia de preşedinte. Iar În cazul în care preşedintele să loc şi domeniul de aplicare al lumina directă a soarelui, funcţiile de preşedinte, vă rugăm să asiguraţi să se răcească în jos, şi apoi locul în care copilul dumneavoastră în funcţiile de preşedinte. Pare logic, nu? Şi uite aşa, în vreo jumătate de pagină neuronii mei au ajuns într-o avansată stare de ameţeală, încercând să descifreze un text care i-ar face invidioşi pe Tristan Tzara şi pe ai lui urmaşi dadaişti (în cazul în care o mai fi existând vreunul).

Înarmată cu preţioasele atenţionări legate de eventualele probleme ce ar fi putut apărea în timpul „catedrei utilizator”, ca să menţinem stilul avangardist al exprimării, trec la capitolul al doilea (cel care, de fapt, mă interesa), despre instalarea produsului. Prima indicaţie mă lămureşte pe deplin: În acelaşi timp, apăsaţi pe butonul de pe ambele maluri ale articulaţiilor, în final înainte şi după picioare a început să arate locaţia Figura 1 pentru a auzi „Click” (asta-mi place, ghilimelele sunt corect folosite) de sunet, butoane, ferestre de tip pop-up care deschide blocat preşedintelui. Măi, să fie! Deci totul se învârte în jurul preşedintelui! Ăştia fac politică să ştii, îi zic lui Dragoş, care nu-mi înţelege reacţiile până nu-i citesc câteva rânduri din buclucaşul manual de utilizare. Mă străduiesc să descopăr care or fi fiind „malurile”, care par să fie populate de... „căprioare”. Da, da, căprioare: Vă măruntaiele înainte de căprioară picioare, urmat de instalarea piese decorative […]. Nu vă vine să credeţi că e vroba despre căprioare? Foarte rău. Vă spun eu că e vorba despre căprioare... Şi pentru variaţie stilistică este folosit şi un sinonim... Atenţie la cele două ciută picioarele întinse […]. Pffff, simt cum ceaţa mi se aşterne delicat peste circumvoluţiuni. Mă îtreb involuntar dacă mai are sens să mai parcurg şi alt treilea capitol, intitulat cât se poate de logic III.Utilizare. Firesc, după ce am instalat „malurile” şi „căprioarele” şi am reţinut avertismentele referitoare la „preşedinte”, e cazul să trecem la utilizarea efectivă a produsului. Nu de alta, dar o fi având şi termen de expirare, mai ştii... Şi pentru că aşa e frumos, utilizarea este prezentată detaliat, pe două pagini, pentru fiecare element component în parte. Aşa am aflat că pentru folosirea frânelor se va merge în vârful picioarelor până la trecerea de la scormoni sub frânare pentru că această stare de roţi se poate roti în. Cum??? Nu ştiţi ce înseamnă „scormoni”? Ei, poftim ignoranţă!

Fac o ultimă sforţare neuronală şi trec la subcapitolul (da, da există şi subcapitole, ca în orice document respectabil) despre utilizarea centurilor de siguranţă. După atâtea indicaţii preţioase, ca un părinte cuminte şi responsabil ce sunt (asta rămâne de revizuit) vreau să mă asigur că am cumpărat un produs ce prezintă siguranţă pentru al meu copil. Mă lămuresc rapid: Apăsaţi public pentru a purta ambele maluri de protruding buton pentru a deschide publice legătură cu butonul din ţara de origine a copilului dumneavoastră. O, da!!! Precizarea e de bun augur, pentru că în mod sigur, după o astfel de lectură, ajungi să te întrebi care îţi este ţara de origine sau, cel mai probabil să-i trimiţi pe producători cu tot cu prospect la origini (ştim noi care).

Să nu-mi spuneţi că nu aţi înţeles nimic din ce aţi citit până acum, că nu vă cred. În orice caz, vă las deliciul de a descoperi restul indicaţiilor preţioase în fotografiile memorabilului prospect.

Epilog neaşteptat

La vreo câteva zile după inedita experienţă lingvistică, m-am întâlnit în faţa blocului cu una dintre noile mele vecine, o doamnă respectabilă şi foarte drăguţă de altfel. Ne salutăm, îl drăgăleşte câteva secunde pe Tudor care e întotdeauna încântat de astfel de intervenţii spontane ale celor care-i fac complimente, apoi mă întreabă câţi ani are. N-are ani, îi zic, ci doar vreo şapte luni... Doamna rămâne uimită, apoi îmi spune admirativ: Ei doamnă, aşa sunt copiii acum, precoce de tot, dar e bine...e frumos foc şi isteţ. Cine ştie, poate el o fi viitorul preşedinte! Rămân perplexă. Câte şanse erau, ca la scurt timp după ce mi-am strofocat neuronii ca să pricep ce vrea să însemne preşedintele din manualul de utilizare a scaunului devenit între timp jucăria preferată a lui Tudor, cineva să facă o astfel de remarcă? Am izbucnit instantaneu în râs. Carevasăzică (am scris corect, e verificat în DOOM 2), o fi existând vreun sâmbure mistic în toată tevatura asta cu scaunul de masă / preşedinte. Te pomeneşti că am avut în mână vreun text iniţiatic într-ale politichiei şi eu, ignoranta, n-am ştiut să-l descifrez, lăsându-mă copleşită de aparenţa nonsensului lingvistic.


Catedra de utilizare Utilizatorul manual (I)

Catedra de utilizare Utilizatorul manual (II)

Hai, mami, chiar vrei să zâmbesc? Nu vezi că am treabă?

Bine, fie, un zâmbilici pentru tine...


Ce? Sunt murdar? Păi nu ziceai că e scaun de preşedinte?

Hai, gata, că am obosit!
(Activitatea care mă face să cred că totuşi cuvântul "preşedinte" nu e pus întâmplător în prospect...)