redirect

luni, 26 noiembrie 2012

Reîntâlnire cu mine însămi

De câteva zile trăiesc un sentiment bulversant chiar şi pentru fiinţa temperamentală din mine – amestec de plenitudine şi de angoasă cotidiană, de fericire  înţeleaptă şi de dorinţă de eliberare din mine însămi. Dacă nu ar exista precedente, l-aş numi bizar, însă... Nu, nu încerc să scriu un discurs despre unicitatea eului şi nici să fac o şedinţă de autoterapie scripturală. Colţul din dreapta al monitorului îmi arată că nu este timp pentru divagaţii inutile, nici măcar într-o astfel de noapte ce stă sub semnul insomiei. Aceasta nu mă opreşte totuşi să-mi îngădui un moment de revelaţie.

Cu câteva luni în urmă, când am văzut prin oraş afişele ce anunţau redeschiderea Teatrului Naţional, am simţit un fel de extaz interior, pe care doar copiii îl pot pricepe cu adevărat. Îmi era dor de sala de poveste, în care am avut norocul să-mi pierd paşii seri de-a rândul cu ani în urmă, pe vremea când încă visam necontrolat. Mi-am promis că nu voi rata reîntâlnirea cu teatrul în spaţiul său sacru. E drept că în toţi aceşti ani am văzut spectacole în celelalte locaţii din oraş, unele emoţionante, altele despre care abia dacă-mi amintesc, însă îmi era dor să-mi las simţurile subjugate de eleganţa catifelei purpurii şi de strălucirea decorului, cu toate că barocul nu mă caracterizează întotdeauna. Promisiunea a alunecat însă undeva adânc în suflet, odată cu toamna asta de ispravă, care mi-a înflorit toate nostalgiile de odinioară. Cel puţin aşa îmi place să cred. În realitate, timpul, da, marele Timp, nu mi-a îngăduit în toate aceste săptămâni de când s-a redeschis Teatrul Naţional să mă bucur de splendoarea care s-a lăsat atât de mult aşteptată. Nu caut scuze, e purul adevăr. N-am timp, dar cine are...? Esenţial este că, în cele din urmă, am regăsit bucuria de odinioară. Şi nu oricum, ci printr-un mijlocitor cu totul special. 

Miercurea trecută am văzut-o pentru prima dată pe scenă pe Maia Morgenstern. Recunosc, înainte de începerea piesei, n-am acordat prea multă importanţă nici măcar detaliilor importante. Poate părea uşor ipocrită această mărturisire, ştiu... Adevărul este că m-am bucurat atât de mult că merg din nou la teatru, încât chiar nu conta ce urma să văd pe scenă. Când am primit invitaţia de la buna mea prietenă, am acceptat fără să-mi pese ce şi cum. De obicei sunt selectivă şi nu din snobism, ci din acelaşi considerent temporal care mă face să pun mereu în balanţă adevărata valoare a unui lucru sau altul cu greutatea sa măsurată în minute. De data asta însă, evadarea în teatru a fost din start nepreţuită, aşa încât da, spre ruşinea intelectualului din mine, m-am trezit cufundată în catifeaua scaunului purpuriu fără să am habar la ce piesă venisem. Am aflat rapid – Jubileul, în regia lui Radu Beligan. Mai târziu, am aflat că era vorba despre un text scris de Jean-Marie Chevret şi Michèle Ressi, autori contemporani de care nu auzisem vreodată. Dar acestea sunt deja detalii… să nu ne pierdem în ele. Piesa în sine, deşi nu mă încumet s-o judec, e destul de banală – o actriţă celebră, ajunsă la vârsta senectuţii, se simte părăsită de celebritatea care i-a hrănit orgoliul ani la rând şi este în căutare disperată de publicitate. Obţine o apariţie nesperată la o emisiune televizată cu audienţă mare însă, din nefericire, din cauza unui incident tragi-comic (se blochează pe terasa propriului apartament), nu reuşeşte să mai ajungă la emisiune, petrecându-şi noaptea întreagă pe terasă şi având astfel ocazia să-şi rememoreze trecutul. Personajul trece printr-o gamă de stări variate, de la furie, la disperare, de la calm, la nepăsare, de la deznădejde şi nepuţinţă la pace interioară. Totul este supradimensionat, personajul autoconstruindu-se gradat, în tuşe groase, combinate ingenios cu tuşe fine, de la prima la ultima replică. Nimic altceva decât un monolog siropos despre viaţa divei Amelie, actriţă ajunsă la o vârstă a rememoărilor şi a iluziilor – singurele care îi mai hrănesc foamea de lumina reflectoarelor. Glumiţe reuşite, presărate pe ici pe colo, gustate pe măsură de public (spre surprinderea mea, erau multe scaune goale), într-un text cu filosofie multă şi adesea facilă, servită de către autori la pachet cu un happy end cu iz hollywoodian. Cum spuneam însă… nu piesa în sine e cea care m-a fascinat, ci aceea care i-a dat viaţă – Maia Morgenstern.

Nu o văzusem niciodată înainte, nici pe scenă, nici în vreo altă împrejurare. Am văzut-o sporadic pe la televizor, mai mult în reclame decât în alte contexte. N-am văzut nici Patimile lui Isus, filmul care a iscat atâtea comentarii şi nici vreo piesă televizată. Cu alte cuvinte, nu o cunoşteam pe Maia Morgenstern şi poate că şi acest lucru a contribuit la perplexitatea (în sens pozitiv) care m-a subjugat odată cu vizionarea Jubileului. Maia Morgenstern e genială – orice aş spune în plus, mi se pare inutil. Şi totuşi, o fac, pentru că simt nevoia să eliberez, chiar şi aşa, chinuit, bucuria de a fi cunoscut un mare actor în felul acesta. E o femeie frumoasă, care nu-şi arată vârsta (nici nu ştiu câţi ani are) sau dacă şi-o arată, o face exemplar. Reuşeşte să joace formidabil un rol care nu excelează prin construcţie dramatică, făcând dintr-o piesă şubredă din multe puncte de vedere un monolog frumos, la care îţi este drag să te uiţi şi în care eu, om simplu, fără aere de divă sau de cine ştie ce personaj, m-am regăsit în câteva rânduri cu toată fiinţa mea. Poate că pledoaria mea devine uşor patetică, având în vedere circumstanţele. Am citit mai multe comentarii (probabil mult mai avizate decât ceea ce scriu eu acum), pe marginea piesei, unele laudative, altele tăioase. Nu m-au convins nici unele, nici celelalte. Eu ştiu ce am văzut eu şi asta mi-e de ajuns. Am văzut un om singur, pe o scenă căreia, pentru două ore, i-a împrumutat viaţă, în faţa unei săli pe care mi-ar fi plăcut să o văd arhiplină, dar care, în fond mi-a umplut sufletul, hrănindu-mi ego-ul avid de evadare într-o astfel de fantezie. În viaţă suntem, uneori, simpli spectatori… de cele mai multe ori ne jucăm însă propriul rol, pe o scenă invizibilă, fără să ne pese dacă sala este sau nu plină. O facem oricum, în virtutea unei inerţii care nu are nimic de-a face cu arta. Şi tocmai de aceea avem nevoie poate, din când în când, de astfel de evadări, în care să schimbăm rolurile cu oameni – actori – care ştiu să se prefacă mai bine decât noi şi care ne ajută, fără să ştie, să ne regăsim…

Dacă nu aţi văzut-o încă pe Maia Morgenstern jucând, mergeţi şi o vedeţi! În Jubileul sau în oricare altă piesă… Sunt multe de spus, însă nimic nu egalează sentimentul de a te (re)întâlni cu teatrul. Pentru mine a fost ca o reîntâlnire cu mine însămi. E târziu, foarte târziu… dar, vorba divei Amelie, e şi mâine o zi…