redirect

joi, 21 februarie 2013

Vulnerabilitate

... uneori zilele seamănă atât de mult între ele, încât am impresia că visez mereu acelaşi vis pe care nu m-am hotărât încă dacă să-l transform sau nu într-o realitate acceptată. Fiecare dimineaţă se topeşte calm, în felul ei, într-un ritual căruia mă supun dintr-un fel de inerţie fără nume, probabil din dorinţa de a prelungi cât mai mult euforia pe care mi-o dă cafeaua. De cele mai multe ori dorinţa rămâne... dorinţă. Chiar şi atunci când beau o porţie dublă de cafea, în speranţa că aş putea totuşi păcăli nici eu nu ştiu pe cine. Apoi, de la o oră anume încolo ziua se risipeşte într-un haos pe care, oricât m-aş strădui să-l modelez cumva, în ceva, nu reuşesc. De cele mai multe ori eşuez lamentabil, în crize de isterie controlată sau în lacrimi înghiţite pe furiş atunci când minunile adorm şi camerele se umplu petru câteva ore de o linişte fragilă – simplă iluzie nocturnă spulberată ulterior de alte şi alte dimineţi. Paradoxul este ca in haosul acesta zilnic, reuşesc, nici eu nu ştiu cum, să regăsesc frânturi din mine – bucăţi de fiinţă pe care credeam că le pierdusem prin alte haosuri atât de îndepărtate acum...

Sunt zile în care simt acelaşi lucru în o mie de feluri şi mi se pare că încă nu-i de ajuns. Un amestec perfect omogen de iubire nemărginită şi de exasperare perpetuă, care mi se rostogoleşte întruna în suflet asemeni unui bulgăre imens de stele din care cad mereu bucăţi de jar ce-mi ard tâmplele... Seara evadez câteodată, nici eu nu ştiu de ce. Ca s-o pot lua a doua zi de la capăt? Ca să nu uit cum e...dincolo? Nu ştiu. Pur şi simplu. În toate lunile astea care s-au scurs de ceva vreme încoace, am aflat că aerul, dacă este tras cu putere în piept, are virtuţi nebănuite. Şi am mai aflat că uitatul la felinarele din parc, într-o singurătate pe care unii ar cataloga-o drept dubioasă, dacă nu de-a dreptul bolnăvicioasă, are un efect miraculos asupra sufletului.

O jumătate de oră. Atât... Timp prelins în afara clepsidrei, ca să-mi pot aduna toate frustrările de părinte depăşit adesea de propriul statut, de femeie pentru care feminismul în sine a devenit oarecum desuet, de fiinţă complicată care, în fapt nu e chiar atât de complicată, ci poate doar un pic prea altfel faţă alte fiinţe.

Uneori, ca acum, pleoapele mi se închid încet, simultan cu mişcările din ce în ce mai lente ale degetelor amorţite printre tastele şterse. Mă topesc din nou într-un fel de realitate-vis din care se pare că nu mă voi trezi prea curând. Nimic din toate astea nu e, în fond, o tragedie. Doar că pe undeva pe drum, printre eşecuri sau reuşite provizorii de modelare a haosului, simt cum pierd lent câte o fărâmă din ceva pe care nu am ştiut niciodată să-l numesc, dar pe care l-am căutat mereu. Şi mă simt brusc, fără alte explicaţii, EU.

marți, 19 februarie 2013

Un dor nebun de primăvară...


Îl simt de ceva vreme... mi-a înmugurit în suflet în clipe miracol, plăsmuite dintr-un fel de beatitudine inexplicabilă, în care visele-mi miros a verde crud şi-a pulbere de aur aruncată răzleţ peste lume. L-am ignorat un timp, atât cât să-mi şoptesc în minte şi să mă conving pe mine că e doar nebunia mea, de-acum obişnuită de a pluti printre anotimpuri înainte de vreme. L-am lăsat apoi să-mi dea târcoale, asemeni unei  prade agile de fum, care păcăleşte un vânător de suflete, uitând că fumul nu e, în fond, decât o simplă iluzie. Asta s-a întâmplat într-o dimineaţă înşelătoare, cu tril de păsărele împletit cu câţiva stropi de soare prelinşi pe ramurile care-mi ating fereastra de la bucătărie. Pentru o clipă am crezut... dar nu... n-a fost decât o părere matinală, ivită din dorinţa bezmetică de a-mi dezmorţi sufletul prins într-un soi de pânză de păianjen ţesută din fulgi reci, cu fiecare zi de iarnă care se scurge în neant.

Apoi, într-o altă zi, am simţit cum un fior bizar a învăluit lumea din jurul meu, lăsându-mă pe mine undeva în afara învăluirii, într-un fel de contemplaţie închipuită a ceva ce în fapt nu există încă... un fel de forfotă crescândă, venind parcă dintr-un centru imaginar al planetei, unde lucrurile se amestecă într-o curgere perfect uniformă pe care doar fiinţele încă nenăscute o pot simţi, uitând-o apoi din clipa în care migrează spre marginile lumii. Fiorul s-a risipit însă printre fulgi căzând stângaci printre ramurile încă goale, în noaptea aşternută haotic peste oraşul cufundat într-o amorţire latentă. Am oftat sonor, aşa cum fac atunci când sufletul mi-e plin de te miri ce... dar nu l-am lăsat să mă abandoneze în noaptea de gheaţă. L-am păstrat cumva înăuntru... l-am alintat cu răsuflarea caldă şi c-o lacrimă rostogolită firav într-o şoaptă către nimeni (sau poate către mine însămi...). Ştiam că va înmuguri încet şi că mă va chinui până când mugurii vor fugi aiurea care-ncotro, ca să poposească apoi pe ramurile acum încă pustii. Dar e un chin frumos pe care-l las să-mi cutreiere fiinţa, într-un fel de călătorie iniţiatică într-un timp cu care am încetat să mă lupt şi pe care cândva îl numeam atât de pretenţios – Trecut...

Azi... azi mi-am abandonat în cele din urmă fiinţa unui dor nebun de primăvară, pe care-l simt în fiecare dintre celulele trupului şi-n fiecare fir de suflet, rătăcit printre ele. L-am lăsat să-mi sugrume până şi ultima pornire raţională care-mi mai amintea că totuşi suntem abia la jumătatea lui februarie. Mi-au venit în ajutor câteva narcise plăpânde care de ieri au poposit pe-un raft din bibliotecă, scăldând coperţile cărţilor într-un fel de lumină călduţă ce-mi aminteşte de ferestrele unui anticariat din vremea studenţiei, pe care poate l-am vizitat sau poate doar mi l-am închipuit în vreun vis lunatic de primăvară. Cine ştie...

Iar acum... acum, într-o clipă de revelaţie magică, îmi îndrept privirea ostenită de-atâtea suave insomnii hibernale spre raftul cu narcise. Printre ele se zăreşte, într-un fel de ironie ludică, o barbă argintie de Moş Crăciun dintr-o fotografie veche. Un zâmbet îngăduitor mi se aşterne pe chip, ca într-un fel de dulce resemnare şi simt, mai puternic ca oricând, dorul... acelaşi dor nebun de primăvară, care mi s-a lipit de suflet şi a prins parcă rădăcini acolo-n adâncurile lui, fără să ştie că, de o vreme, eu nu mai aştept nimic...



luni, 11 februarie 2013

Despre (in)toleranţă şi prejudecăţi


Îmi place să cred că sunt o fiinţă tolerantă, fără prejudecăţi care să-mi complice inutil existenţa şi aşa complicată de zeci de alte lucruri la fel de inutile, dar în a căror inerţie mă las uneori antrenată involuntar. Fără îndoială, am şi eu uneori idei fixe, de care scap însă destul de uşor tocmai pentru că, din fericire, mă număr printre oamenii pentru care normalitatea este ceva relativ şi care nu uită că propria perindare prin acest univers este, în fond, efemeră. Cu toate acestea, săptămâna trecută am avut cel puţin trei momente în care m-am îndoit pentru câteva clipe de lipsa mea de prejudecăţi. Trei situaţii pe cât de diferite, pe atât de intrigante m-au făcut să meditez, între un biberon, două scutece schimbate, un film, câteva pagini dintr-o carte (da, mai am timp şi de astea, deşi mă mir şi eu când şi cum…) la propria (in)toleranţă.

Momentul nr. 1:

Într-una din zilele trecute am ascultat multe melodii cântate de Darren Hayes – unele mai vechi, de pe vremea când cei de la Savage Garden se bucurau încă de un succes care cu siguranţă s-a diluat mult între timp, altele mai noi, dar în aceeaşi notă. Nu sunt neapărat mare fan al artistului, însă recunosc că e unul dintre soliştii pe ale cărui CD-uri nu mi-ar părea rău să arunc bani, în cazul în care nu ar mai exista youtube.com sau alţi binevoitori. Involuntar, în timp ce ascultam una dintre piese, mi-a sărit în ochi un comentariu al unui utilizator de youtube, referitor la homosexualitatea, recunoscută în cele din urmă, a lui Darren Hayes. Am avut un fel de şoc. Nu unul foarte grav, ci mai degra unul dintre acelea care trec la fel de repede cum au apărut. Am căutat rapid pe Google tot felul de informaţii, dintr-un reflex pe care nu ştiu cum l-aş putea altfel numi decât un fel de instinct primar şi barbar de a pătrunde, chiar şi aşa, din exterior, în vieţile unor oameni pe care-i cunoaştem, dar, de fapt, nu-i cunoaştem. Da, Darren Hayes este homosexual, a mărturisit asta cu mulţi ani în urmă, după ce şi-a dat şi el seama despre asta. Numai eu, nepăsătoare la astfel de ştiri senzaţionale, am zăcut în ignoranţă atâta timp. Mă întreb cum de oi fi supravieţuit! Ei… şi aici se activează intoleranţa şi prejudecăţile mele. Tot involuntar (de fapt, semi-voluntar, în virtutea aceluiaşi instinct primar), am dat peste o fotografie în care solistul poza tandru alături de partenerul său homosexual. Brusc m-a apucat un dezgust nebănuit. Nu ştiu dacă faţă de fotografie sau faţă de ideea în sine, ci mai degrabă faţă de gândul că toate acele melodii pe care eu le-am ascultat ani la rând, care mi-au atins sufletul în momente în care nimic altceva nu ar fi putut-o face, toate acele versuri… avuseseră un destinatar masculin. Mare chestie, la urma urmei. În fond, arta e artă. Şi totuşi… am rămas cu un gust amar şi cu o revoltă înăbuşită. Homosexualitatea nu e un subiect tabu pentru mine, însă pur şi simplu am tratat-o întotdeauna ca atare, cu indiferenţa aferentă unui lucru care nu mă priveşte. Mărturisesc că nu înţeleg fenomenul în sine, că pot să am decenţa cuvenită faţă de cazurile patologice, genetice, demne de compasiune, dar că mă depăşeşte felul în care unii oameni îşi „descoperă” homosexualitatea după ce au relaţii catalogate drept normale, după ce unii mai fac şi copii etc. În fine… Depăşesc deja graniţele a ceea ce mi-am propus să analizez, aşa că revin… Incidentul m-a făcut, aşadar, să-mi pun la îndoială propria toleranţă.

Momentul nr.2:

În lista mea de Facebook figurează multe persoane; mai multe decât mi-aş dori uneori. Desigur, nimic nu mă opreşte să fac o curăţenie generală (cum, de altfel, mi-am şi propus de câteva ori), însă de fiecare dată când am această pornire realizez brusc că am cel puţin alte zece lucruri mai importante de făcut decât să şterg nişte nume dintr-o listă virtuală. Ieri am şters totuşi un nume din listă, pentru că începuseră să mă agaseze postările cu şi despre ateism, ironiile de doi bani pe seama religiei şi alte aberaţii din aceeaşi categorie. Şi asta nu pentru că aş fi eu cine ştie ce fiinţă credincioasă habotnică (prefer, de altfel, să păstrez pentru mine lucrurile în care cred sau nu cred), ci pentru simplul motiv că unele lucruri sunt suficient de enervante încât atunci când se repetă la infinit să devină groteşti. Ulterior am aflat că exista şi o opţiune mai... blândă care îmi permitea să nu mai văd toate aberaţiile postate de persoana respectivă fără s-o şterg neapărat din listă. Prea târziu! Şi dacă stau bine să mă gândesc nu e chiar aşa o mare tragedie. Şi totuşi... am devenit mai puţin tolerantă?

Momentul nr. 3:

Momentul nr. 3 este mai degrabă un colaj de momente care formează un adevărat „caz”, cu care mă confrunt încă de când, însărcinată fiind, am început să devin interesată de alimentaţia bebeluşilor. Atunci când s-a născut Elisa nu aveam internet şi nici prea multe surse de documentare care să mă ajute pe mine, prospătă mămică, să fac totul ca la carte. Am rămas cu o oarecare frustare maternă legată de multe lucruri ce privesc creşterea bebeluşilor, pe care le-am făcut sau nu bine la vremea aceea. E drept că asta nu s-a reflectat în felul în care Elisa a crescut şi a devenit ceea ce este acum – un copil minunat, de care sunt mândră în cele mai multe cazuri. Însă pentru că de data asta am avut acces la mult mai multe informaţii, am încercat să profit de acest aspect. Aşa se face că, fără a căuta prea mult, m-am trezit asaltată (figurat vorbind) de o avalanşă de articole pro-alăptare, unele dintre ele de-a dreptul vehemente – sfaturi peste sfaturi, idei fixe, ultimatumuri fictive date mamelor care, din varii motive, nu (mai) alăptează etc. Altfel spus, un amestec exasperant de paranoia  şi de rigiditate, ambalat prost în cuvinte împrăştiate peste tot. N-o să-mi exprim aici opinia în privinţa alăptării bebeluşilor, aşa cum nu am făcut-o nici despre homosexuali sau despre ateism. Mi-am dat seama însă, tot cu puţin timp în urmă, că am început să evit să discut despre acest subiect cu oricine susţine în acest mod milităresc alăptarea (care, în fond, e un proces cât se poate de natural şi de necesar, dar fără de care, pe de altă parte, onest vorbind, se poate supravieţui în cele mai normale condiţii). Mai mult, au început să mă agaseze fotografii de genul acelora în care mame eroine curăţă cartofi în timp ce alăptează gemeni, încercând să demonstreze multifuncţinalitatea femeii, printr-un mesaj deformat, care mi se pare la fel de ridicol ca şi acela pe care l-ar transmite o fotografie cu un bebeluş ataşat la o cutie de lapte praf în formă de sân. Mă opresc pentru că risc să cad eu însămi în plasa unei dezbateri care pentru mine şi-a pierdut de mult timp utilitatea. Nu cred că e vorba neapărat despre prejudecăţi... ci doar despre bunul simţ de a-ţi vedea de propria viaţă, fără a te amesteca mai mult decât trebuie în vieţile altora.

Aşadar, iată-mă implicată, voluntar, desigur, în nişte situaţii în care sunt nevoită, să-mi pun la încercare, sub o formă sau alta, (in)toleranţa şi care m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva am început să alunec încet spre un fel de conservatorism personalizat, cu reguli pe care doar eu le cunosc...

Epilog:

La scurt timp după aceste mici devieri meditative, al căror singur merit, dacă-l pot numi astfel, este de a diversifica inedit cotidianul, am rezolvat dilema falsului meu conservatorism. Într-una din serile trecute, în timp ce mă întorceam de la cumpărături cu Sister, i-am povestit incidentul cu homosexualitatea lui Darren Hayes. Elisa era cu noi şi, deşi vorbeam foarte explicit, nu a intrat în conversaţie, aşa cum face adesea când eu şi Sister pălăvrăgim despre te miri ce. Sister s-a amuzat de descoperirea mea tardivă legată de solistul cu pricina, apoi s-a lăsat o tăcere bizară. M-am trezit că o întreb pe Elisa – Tu ai priceput despre ce vorbim? Nu prea..., a mărturisit cam încurcată. Apoi, cu mai mult curaj... Ce înseamnă gay? I-am explicat care e sensul cuvântului. I-am spus ce înseamnă, de asemenea, cuvintele „homosexual” şi „lesbiană”, atât cât se poate explica pe înţelesul unui copil de 11 ani. A avut o reacţie destul de bizară. S-a arătat oarecum intrigată şi amuzată de astfel de „ciudăţenii”, cum le-a numit. Apoi, după câteva minute, a întrebat retoric: Chiar există aşa ceva? I-am confirmat, o dată în plus, încercând să dau discuţiei un aer relaxat. În fond, dacă nu îi explic eu anumite lucruri, oricum le va afla singură mai devreme sau mai târziu... Discuţia a deviat apoi spre alte subiecte mai puţin controversate. Am avut însă, la scurt timp după aceea, o revelaţie asupra toleranţei – involuntar, am încercat să mi-o imaginez pe mama vorbindu-mi despre homosexualitate, ateism şi alte subiecte controversate. Am zâmbit apoi, cu gândul la problemele care mă provocaseră să reflectez la prejudecăţi, zilele trecute. Nu, nu sunt intolerantă... şi nici nu am prejudecăţei inutile. Sunt doar o fiinţă căreia îi place să spună lucrurilor pe nume atunci când este cazul şi care preferă acţioneze pur şi simplu în numele propriilor credinţe şi convingeri decât să şi le transforme în sloganuri sforăitoare trâmbiţate pe toate drumurile.