Crochiu urban duminical cu inconfundabile tușe autohtone

Copoul vara – tablou în continuă metamorfoză, de la explozia primelor zile caniculare, cu forfortă de sărbătoare în pas de Gaudeamus, la aroma amețitor de tandră a teilor ce încă supraviețuiesc europenizării prost înțelese de către unii, de la culori vii modelate în lut de pretutindeni, la amorțeala ce cuprinde lent aleile parcului, amestecată parcă atât de omogen cu canicula ucigătoare, ruptă zgomotos uneori de șuierul vreunui tramvai ce urcă alene dealul, așteptând parcă să vină mai repede o altă toamnă cu forfotă nouă și râsete ștrengare pe aceleași vechi alei bătute de soare și ploi...

E un soi de paradox metamorfoza aceasta pe care o simt în fiecare vară, de peste două decenii încoace. Copoul este un tărâm al minunilor de tot felul, un loc în care vârstele se împletesc într-o stranie conviețuire existențială – ținut al tinereții fără bătrânețe din toamnă până târziu în iunie, devine aproape brusc un cartier de pensionari peste vară, animat doar de ieșirile duminicale ale ieșenilor care nu sunt plecați prin concedii sau care preferă toropeala liniștită de pe sub tei, fumului sfârâit al micilor combinat cu acorduri menelistice. Mi-au trecut prin minte toate aceste constatări deloc ieșite din comun, de altfel, în dimineața aceasta de vară încă toridă...

Am ieșit la plimbare fără să ne facem vreun plan anume. Era deja trecut de 11, așa că știam prea bine că aveam toate șansele să ne întoarcem după vreo 10 minute, din cauza căldurii. Minunile mele dragi au ținut însă morțiș să ne plimbăm, în lipsa lui tati care a plecat cu noaptea în cap la pescuit. Am pornit-o, așadar pe aleile dintre blocuri, căutând umbra... eu, încercând să-mi golesc mintea de toate câte mi-o ocupă, ei... alergând zglobii printre tufele de pe marginea aleilor înguste. Fără să vreau, am început să înregistrez detalii, pe care, poate, în alte duminici ca aceasta, le-am ratat... Undeva, la un balcon antic, un steag arborat cu banda scotch îmi amintește subit de spiritul patriotard al prea multora dintre noi... La preț de două balcoane mai încolo, un autentic peisaj autohton îmi atrage inevitabil atenția: un soi de grilaj protector ticsit cu de toate, de la sticle goale și caserole recondiționate, la pitorescul borcan cu murături de vară, toate încadrate maiestuos de celebrele rufe agățate la uscat pe o sârmă improvizată. 

Mică mostră de patriotism...

...și de arhitectură practică autohtonă

Zâmbesc și-mi continui drumul alături de pitici, care mă întreabă unde mergem. ”Păi... la plimbare, nu așa ați vrut?” Dau amândoi din cap și ne continuăm periplul pe aleile dintre blocurile tăcute cu gândul să ajungem mai repede la brutăria din colț ca să ne înfruptăm cu bunătăți. Ajungem... și... nicio surpriză... coada e aceeași, ca de obicei. Câțiva bătrânei, cu sacoșe de pânză, își așteaptă cuminți, aliniați frumos, rândul la pâine. Facem cumpărături și ne continuăm drumul spre parc, unde ne propunem să ne continuăm plimbarea cu covrigi cu tot. Îmi sare în ochi standul improvizat, cu mochetă verde, pe care de obicei o florăreasă bronzată de atâta stat în soare își ordonează dichisit florile. Standul în trepte e gol, iar undeva sus tronează un afiș bine lipit, tot cu scotch desigur, care-i anunță pe clienți că doamna florăreasă ambulantă este... în concediu. 

Ca să priceapă tot omul...

La umbră, sub vie...

Tot în concediu or fi, pesemne, și lucrătorii de la Salubris, căci altfel nu-mi explic cum de majoritatea băncilor sunt pline de noroc lăsat generos de ciorile care împart parcul cu plimbăreții. N-am văzut însă vreun afiș despre asta, așa că trecem mai departe și ne oprim pe una dintre puținele bănci curate. Minunea mică e plictisită... vrea bicicleta, pe care a uitat-o acasă. ”Mami, nu mai vreau la plimbare, hai să mergem.” Nu mă opun, căci soarele de amiază începe să fie enervant. Facem însă un ocol pe la Profi să cumpărăm mărunțișuri alimentare. Mare zarvă pe acolo. Alți bătrânei cu sacoșe de pânză, altă coadă... Deh, avem supermarket în cartier... și unde mai pui că are și aer condiționat înăuntru. ”Dar nu e bun maică, face rău la reumatism, să știi...” Mă amuză excesul de zel al domnului de la pază care nu doar că ne pune o etichetă cu ștampilă pe o banală sticlă de apă plată aproape goală, ci ne dă și un autograf, așa, de siguranță... dar măcar ne zâmbește frumos și ne salută la plecare, ceea ce e mare lucru. 

O pornim agale înapoi spre casă, pe același drum, printre blocuri la fel de tăcute. Un drum de 5 minute în care descopăr cu uimire naivă alte detalii ale unui peisaj urban cu tușe autohtone. Între două blocuri... o adevărată podgorie, cu struguri mov, dolofani, aproape copți, de sub care ne privește sceptică o pisică leneșă, cu ochi vioi. 

Pe aici nu se trece...

...căci altfel, vă paște mopul...

Mai încolo, un alt bloc, înconjurat cu zel de două rânduri de sârmă, dintre care unul ghimpat, ca nu care cumva să încalce cineva proprietatea. La unul dintre geamuri, un mop pletos, uitat pe casa scării își scoate capul în afară, asemeni unei santinele ce veghează la liniștea imobilului încojurat de sârmă ghimpată. Peisajul cu adevărat pitoresc îl oferă însă o altă curte improvizată la scara unui alt imobil. Un fel de grădină avangardistă, cu arbuști și pietre împodobite într-un soi de kitsch admirabil, cu nimic altceva decât cu... ghirlande de Crăciun. 

Vara poate fi ca iarna...

La muncă, dacă vreți ceapă! :)

Apoi, ca un corolar al gândurilor cu care-mi începusem rândurile de față, privirea îmi este inevitabil atrasă de o altă scară de bloc la parterul căreia un banner colorat cu Work & travel rupe strident monotonia molcomă, amintindu-mi că acuș începe anul școlar și că în curând Copoul va redeveni tărâmul tinereții. Un etaj mai sus însă, un detaliu hilar, dar simpatic, simbol al celeilalte vârste a Copoului, mă face să zâmbesc – un săculeț cu ceapă, atârnă șugubăț la un alt balcon, voind parcă să spună că speranța e tot aici, la noi și nu departe, pe alte tărâmuri ale făgăduinței...

Am conștientizat brusc că mă aflu cumva între cele două extreme temporale... căci am trecut de mult timp de vârsta la care visam adolescentin în pas de Gaudeamus și mai am încă destul, zic eu, până să mă apuc de atârnat cununi de ceapă pe sub balcon, ca să alung spiritele rele. Cu gândul acesta răzleț și cu imaginea unui tablou duminical pitoresc de printre blocurile de pe colina mult iubită, am pășit înapoi în răcoarea casei dragi, unde așteptăm să ne minunăm în curând de capturile și de poveștile unui pescar visător...