redirect

duminică, 18 octombrie 2015

Vis de toamnă

Fluturi... albi și roz, albaștri... ca într-un răsărit diafan ce-și pâlpâie raze timide în zbor tăcut pe deasupra sufletului greu de atâtea nopți pustii în care ecoul numelui tău mi-a răsunat în ungherele ființei ca-ntr-o cutie veche din carton lipit stângaci de mâini nevăzute. O aripă fragilă mi-a atins pleoapa ochiului drept, ca din întâmplare, iar genele mi s-au agățat de pulberea fină în dâra de lumină caldă desenată-n zbor cu tușe ne-nțelese, cum numai fluturii știu să deseneze în dansul lor haihui peste negura lumii. Mi-am lăsat privirea dusă departe, în zări purpurii, peste care nu se așternuse încă noaptea vremii, fără să știu dacă voi mai nimeri vreodată calea întoarsă, fără să știu măcar dacă-mi va fi de-ajuns zborul acesta stângaci, cu priviri agățate-n aripi de fluturi. Pe atunci nu-mi era însă teamă... nici de zbor, nici de vise, nici de mine însămi. Și am zburat... perindându-mi privirea pe deasupra lumii pe care am acoperit-o cu pleoapele mele așa cum o mamă își acoperă pruncul ca să nu-i fie frig. Fluturii... numai ei știau încotro mă-ndreptam. Iar eu le urmam năucă zborul, fără să-mi pese de vânt ori de furtuni care aveau să-l tulbure într-atât încât să mă împrăștie în patru zări ca pe nisipul unei clepsidre sparte în vârtejul timpului. Zburam... și asta era tot ce conta. Pluteam în neștire pe mări de vise purpurii, pe care o mână nevăzută își plimbase pensula în linii bizare, întrerupte doar din când în când de vreun punct firav, peste care alunecam însă fără să mă întreb dacă n-ar fi fost, poate, mai bine să mă opresc o clipă și să privesc înapoi. Am cuteierat astfel o vreme, până când aripile fluturilor s-au înmuiat și s-au prefăcut subit în ploaie caldă de vară – stropi mari, amestecați cu pulbere de stea prelinsă-n picături amare. Și-ntr-un târziu, când nu mai știam dacă umbra aripilor mă purta încă peste lume sau dacă pur și simplu învățasem din mers zborul, am simțit că mă prăbușesc în neant. Am simțit atunci că toate lacrimile pe care le vărsasem cândva ca să îngân ploaia mi s-au întors într-o clipă-n priviri, fără să știu de ce, fără să înțeleg de unde... Universul întreg mi se înghesuia sub pleopele obosite de zbor și-mi căutam rătăcită drumul înapoi spre mine însămi. Îmi aminteam vag primele raze și răsăritul diafan printre frunze clocotind de viață. Dar nu era de-ajuns... Mi-am dus instinctiv mâinile la ochi, într-un fel de mângâiere păgână  genelor ce îndrăzniseră să se prindă de aripile fluturilor doar ca să-mi facă mie hatârul și să mă poate peste lume. Iar degetele mele reci ți-au întâlnit acolo, peste pleoapele-mi obosite de zbor, mâinile calde, ce mă țineau captivă încă în bezna în care mă cufundasem de când fluturii se prelinseseră-n ploaie. Târziu, când palmele ți-au alunecat pe obraji ca să-mi șteargă lacrimile, întunericul s-a risipit ușor, în alți zori de zi ce se ițeau prin alte frunze... Am oftat adânc și mi-am întors privirea, ca să te văd... dar nu erai... nici tu, nici mâinile tale calde... căci eu, la fel de avidă de zbor și de fluturi, eu, doar eu... eram în visul tău de toamnă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu