De ce mi-e dor…?!

Mi-e dor de când mă știu... de mare, de răsărit, de toamnă, de stele, de aripi, de văpăi, de fluturi, de verde, de alb, de lumină, de... tot. Mi-e dor câteodată de mine însămi... de amintirea pierdută a unui ceva pe care am crezut că nu-l voi găsi vreodată. De câteva zile încoace însă m-a cuprins un dor nebun de zâmbet... de zâmbet candid care-mi luminează ființa doar pentru că ființa mea avea nevoie de lumină. 

Noaptea înstelată a ființei mele

Uneori cerul e albastru, albastru sidef respirând așteptări încă netulburate de realitatea imediată… alteori e palid de boli nenumite născute chinuit din speranțe năruite, alteori e purpură vie adulmecând fiori înăbușiți în apusuri mistuitoare, rupte din celule flămânde în care pulsează viața, iar câteodată se face deodată gri, o infinită pânză de aer, monotonă și halucinantă în infinitatea ei ce te lasă neputincios… gri masiv, fără nicio pată străvezie care să-ți alimenteze dorința de a sfâșia pânza aceasta searbădă, către alte zări albastre. Și totuși, îl privești, așa gri cum este, în fiecare zi… fără să speri, fără să-ți mai imaginezi nimic, fără să înțelegi de ce. Păstrezi doar undeva în ființa ta primară, amintiri de sidef, risipite palid în purpură mistuitoare, devenită și ea între timp amintire… Te întrebi câteodată dacă cerul va mai avea vreodată culoare, dar întrebarea rămâne suspendată retoric în litere prelinse în cuvinte lichide ce-ți invadează privirea și care nu fac decât să intensifice cromatica aceasta halucinantă. 

Nostalgie Social Media – one year ago...

De ceva timp încoace, Facebook-ul a devenit un fel de stimul virtual al amintirilor mele recente. Și asta doar prin simplul fapt că în trecut, într-un moment au altul al existenței mele, obișnuiam să postez zilnic pe pagina mea... fotografii, melodii, link-uri către tot felul de materiale. Și n-ar fi nimic neobișnuit în asta (în fond toată lumea o face), dacă stimulul acesta virtual nu m-ar fi făcut să realizez de curând cât de circulară este, într-un fel, existența mea. M-a șocat, bunăoară, acum câteva zile, faptul că exact cu un an în urmă, în aceeași zi de februarie, postasem o melodie veche, pe care o ascult rar... Nimic nou, în fond...

Nisa... prima seară – amintirea unei vacanțe perfecte în câteva rânduri efemere

Încerc acum, în liniștea unei după-amieze cu parfum de coji de portocală, să îmi amintesc cum a devenit Nisa destinația vacanței de vară în anul care tocmai s-a sfârșit și adevărul este că nu pot identifica cu precizie datele problemei. Îmi amintesc doar că prin primăvară mi se făcuse un dor nebun de tărâmuri francofone și că, pe de altă parte, ideea de a călători prin ținuturi prin care încă nu mă purtaseră pașii îmi dădea târcoale de ceva vreme. Cu gândul de a merge în Provence cochetam de ceva vreme. Aveam însă minte doar lanuri de lavandă și căsuțe din piatră, împodobite cu iederă, iar Mediterana nu făcea parte din peisaj. 

Viața în cerc (déjà-vu)

Sunt uneori zile în care singurul lucru pe care ți-l dorești este ca timpul să curgă lent, fără să-ți tulbure calmul aparent pe care l-ai exersat conștient, încât ai ajuns să-i deprinzi mecanismul complicat. Te trezești cu noaptea în cap doar pentru că nu vrei să-ți pierzi antrenamentul de a-ți limpezi gândurile cât încă este noapte și chiar dacă știi că ai o mie de lucruri de făcut și că de fapt pentru ele ți-ai supus voluntar neuronii chinului inutil al soneriei matinale îți place să crezi că ai făcut-o pentru că voiai să bei cafeaua în liniște, tu cu tine.